Jurnal de Nigeria: frica

“Arăți foarte bine!”, îi spun lui Jimmy. Nu mă pot abține, omul strălucește.

“Da, răspunde el zâmbind, sunt foarte fericit, tocmai m-am însurat cu a doua nevastă!”

Fazan. Nu știu cum să continui conversația, așa că îi dau banii.

Jimmy face schimb valutar pentru noi. Lui îi dăm sumele mai mari. Nu știu cine este Jimmy, dar am încredere în el, pentru că managerul proiectului în care lucrez are încredere în el. Eu aș avea încredere și în șoferii noștri, dar managerul de proiect nu are încredere în ei. Așa că nu am încredere în șoferii noștri. Lor le dau sumele mai mici, gen 50 sau 100 de euro, dar nu toți 500 de euro, cât am nevoie să schimb acum.

Trebuie să recunosc, am avut o tresărire când am pus 500 de euro în mâna lui Jimmy, iar el a întors spatele și a plecat. Sunt toți banii cu care voi trăi în Abuja în următoarea lună. Mă uit la Jimmy și observ cum mintea mea caută indicii ca să se convingă că se va întoarce și va aduce 200,000 de Naira. Este îmbrăcat bine, miroase a parfum, iar tunica lui lungă până la glezne este proaspăt călcată. Îmi văd gândurile și mă umflă râsul. Iar am avut o spaimă.

Este obositor să fii în fiecare zi în contact cu frica, în toate nuanțele ei – de la șoc la spaimă, îngrijorare, tulburare. Și chiar dacă știu că frica mea este doar psihologică nu am ce face, nu dispare la comandă. Este psihologică, adică nu este creată de o realitate concretă, ci mai degrabă de ce îmi imaginez că s-ar putea întâmpla rău. Îmi amintesc că atunci când am avut accident în 2012 mi-a fost frică, dar frica aia mi-a dat putere cumva, întreg corpul îmi vibra de energie, parcă vederea era mai bună, aveam o tonă de adrenalină în sânge, mă simțeam vitală. Frica asta mă cam seacă de energie.

Dar este și amuzantă. Zilele trecute a intrat în biroul nostru un băiat, care se uita cam ciudat la noi. Părea confuz și avea un rucsac de-a dreptul dubios în spate. Drept urmare, când ne-a spus evaziv că a fost trimis să repare veceul care curge, primul meu gând a fost că de fapt are o bombă în spate, care va exploda. Știam sigur că veceul nu curge, pentru că eu tocmai fusesem la baie.

Dar mă pot pune cu mintea mea care lansează teroriști din toate tufișurile? Și în plus nici nu pot să mă judec prea tare, pentru că Boko Haram continuă să facă prăpăd în nord-estul țării. Este adevărat că nord-estul este la fel de aproape de Abuja ca Viena de București, dar tot e greu să faci abstracție de ei când în fiecare zi apare câte o știre cu morți și răniți de BH. În vest, în Delta Nigerului sunt Delta Savangers, care explodează instalațiile de petrol. Nigeria pierde 55 de milioane de dolari zilnic din cauza acestor atacuri. Dacă te străduiești un pic (aka citești presa) nu trece zi de la Dumnezeu să nu auzi de incidente violente pe undeva. În oraș, toate complexurile rezidențiale în care stau expații au gardieni armați și sârmă ghimpată sau electrică la gard. Apoi, dacă mai faci un efort suplimentar  – aka citești site-ul ministerului român de externe cu avertismentele de călătorie în Nigeria – ți se face părul măciucă. Nu mai ieși din casă.

Eu nu am ieșit din casă cam o săptămână după ce am sosit, dar nu de frică, ci pentru că am ajuns într-un weekend, urmat de o sărbătoare religioasă islamică, urmată de un nou weekend. Fără prieteni, telefon, net – dar cu zeci de sperieturi nocturne iscate de țipătul isteric al generatoarelor care se activează la penele de curent electric – trebuie să recunosc că am avut parte de cel mai lung și mai intens show al propriei mele paranoia. Mintea mea poate câștiga lejer un Oscar la categoria filme comedie horror.

Lucrurile se schimbă însă când zi de zi, vreme de o lună, observi că scenariile negative nu ți se adeveresc. Când m-am dus prima oara la un mic magazin alimentar lângă casă aveam banii puși într-o centură la burtă pe sub haine, purtam adidașii de maraton, ca să pot fugi lejer la nevoie și ma holbam obsesiv la sacoșele tuturor. În timp m-am mai relaxat. Azi pot să umblu pe stradă neînsoțită și pot chiar să zâmbesc când localnicii trec pe lângă mine și mă privesc, curioși. Ba chiar am răspuns unui tip care nu doar s-a uitat la mine, ci chiar m-a salutat. Și i-am zâmbit când mi-a spus după salut “well done”.

“Well done” este aici o formulă de politețe de genul “să ai o zi bună”. Pentru mine a fost semn divin că am verde la semafor… și poate am trecut la următorul nivel al jocului…

 

 

 

 

 

Final de an pe îndelete

În balansoarul de sub stejarul verde, la cele 20 de grade ale soarelui portughez de decembrie, nu pot să am senzația de final de an de acasă. Aici nu e nici frigul plumburiu, nici presiunea comercială a sărbătorilor din oraș. Bucureștiul are un fel aparte de a-ți spune că se termină anul, prin countdown-uri de tot felul, promoții de neratat și colinde cu volumul dat la maximum în magazine. Aici, nimic nu dă autoritate tranziției de la 2015 la 2016. Doar mintea mea încărcată cu balastul orașului mai ține vie ideea că se termină ceva. Altfel… ar fi chiar liniște și o zi ca oricare alta. Ciripitul ireal al păsărilor și florile de toate culorile îmi dau o senzație stranie de toamnă văratecă. O șopârlă neagră cu pete portocalii stă nemișcată pe potecă, stăpână înfricoșătoare a drumului. Dacă plouă, florile se închid. Dacă este soare, florile se deschid. Voluntariat în bucătăria centrului de meditație. Meditație. Și asta ar fi cam tot.

Paradoxal, în natură, în liniște, mintea mea se aude mai tare. Ca și cum liniștea ar fi dizolvat un soi de capac sub care musteau imagini nemestecate ale diverselor experiențe de peste an, ambiții și așteptări, emoții netrăite la momentul lor. Și, lăsând gândurile să ruleze în legea lor, mici revelații legate de cum mi-am trăit anul 2015 și-au făcut loc în mintea mea:

Nu mai vreau succes. Cel puțin nu acel succes pentru care mi-am făcut propriul business acum 8 ani, când credeam în vizibilitate socială, în necesitatea unui brand clar, consistent, în prezența zilnică în rețele sociale, validarea prin succesul clienților. Am început să trăiesc un altfel de succes, mai degrabă involuntar, imprevizibil, mjlocit de sincronicități sau pur și simplu de starea mea interioară de bine. 2015 mi-a adus astfel renunțarea la o identitate profesională a cărei construcție îmi cerea prea multe ore de muncă, prea mult control. Ce mi se pare de succes acum este întâlnirea fără efort între ce pot oferi și nevoia clientului. Numesc acum succes faptul că sunt în pace cu ceea ce fac, că nu mai caut un loc mai bun decât cel pe care îl am deja și că ies încetișor, dar sigur, de sub presiunea vitezei pieței. Încep să experimentez business-ul făcut pe îndelete.

“Work is love made visible”. Modelul meu de muncă s-a format pe la 5 ani și dacă i-aș fi dat un nume el ar fi fost cu siguranță “muncă din greu”. Aveam în fiecare zi câte două antrenamente la înot, urmate apoi de pregătirea lecțiilor pentru școală, unde trebuia să fiu premiantă. Cu această strategie de a face foarte mult și foarte bine mi-am întreținut mulți ani la rând senzația că sunt valoroasă și importantă (sau măcar utilă). Șansa de a ieși din această iluzie a fost meditația – și voluntariatul în mai multe centre de meditație, unde obiceiurile mele profesionale și-au găsit sfârșitul.

Pedeapsa divină a venit sub forma “promovării” ca șef de tură la bucătărie, locul din care scriu acum. Asta înseamnă zilnic coordonarea a 6-7 ore de muncă în contra-timp, în sprijinul bucătarului șef, al echipei, și a aproximativ 150 de persoane foarte flămânde. Este echivalentul unui maraton zilnic, în care te dor oase și mușchi pe care nici nu știai că îi ai și unde ajungi să urăști cu patimă salata verde și prazul organic, pentru că durează 2 – 3 ore să le speli foaie cu foaie. Aici am descoperit că modul meu de lucru – să fac cât mai mult și cât mai bine până la epuizare – nu mai merge. Corpul îți reamintește, junghi cu junghi, de momentele în care ai intrat pe pilot automat ca să termini cât mai repede sau când nu conștientizezi că stresul te-a luat ostatic. Nu au fost necesare decât 2-3 zile de muncă pe brânci, urmate de vreo 2 săptămâni pe anti-inflamatoare, ca să învăț ce nu am reușit să învăț în 10 ani de training-uri și terapii – să nu mai aștept ca lucrurile să iasă într-un anumit fel, să lucrez în mod relaxat sub presiune, să îmi conștientizez limitele la timp și să cer ajutor de la echipă.

Parte din “fișa postului” aici este, de asemenea, să fii prezent și în compasiune, ca să poți crea un spațiu de lucru de liniște și să sprijini meditația celor din echipa ta. Adică să găsești liniștea din ochiul furtunii, căci bucătăria este unul din cele mai intense locuri de activitate din centru. “Work is love made visible” nu este doar un slogan, ci este esența într-un centru de meditație. Starea interioară personală și a întregii echipe este primul ingredient care merge în oalele imense și asta chiar se vede ca într-o oglindă în reacțiile celor 150 de oameni, la ora mesei. Feedback-ul este imediat și în managementul echipei. Direcțiile date în grabă sau sub presiune, din agitație sau stres, tind să nu fie înțelese sau sunt respinse involuntar, ca și cum nu aș avea autoritatea necesară. De câte ori dau “cu oiștea în gard” și fac o verificare sumară în interior descopăr mai mereu o îngrijorare apriori, oboseală, o minte prea încărcată sau o senzație de separare față de ceilalți. Și fiecare din aceste momente este o șansă de a coborî din “mansardă”, adică din minte, “în inimă”.

Să îmi fac munca din spațiul “inimii” sună poate ezoteric. Practic asta înseamnă să am o stare bună interioară, de mulțumire cu sine și cu ceilați – chiar o stare de gratitudine. Cu toții trăim starea asta însă de cele mai multe ori doar momentan, în fața unui apus de soare sau în vacanță sau atunci când privim un copil care se bucură. Dar este chiar starea noastră de esență, adică dată din oficiu la naștere (și dacă nu mă credeți, observați-vă copiii în primele luni de viață). Este o stare pe care e nevoie doar să o regăsim în interiorul nostru, căci ea este deja acolo, doar că peste ea am pus la grămadă strategiile comportamentale și credințele altora (de cele mai multe ori ale părinților), care devin prin imitație ale noastre. Revenind – 2015 mi-a adus descoperirea faptului într-o stare bună interioară orice job am de făcut este jobul perfect. Munca poate fi simplă, fără efort, interesantă, chiar dacă este muncă de rutină sau este un efort fizic destul de intens. În plus, este o sursă inepuizabilă, intrinsecă de motivație. Adică nu depinde de nimic din afara mea.

“Dușmanii” mei devin maeștrii mei. Oricât de greu mi-ar fi în momentul în care cineva “mă rănește” prin comportamentul său, pot să accept din ce în ce mai mult că ceea ce simt în acel moment, ca efect al comportamentului său, îmi aparține 100%. Răspund așa cum simt în moment să răspund, dar mai important este să observ ce a apărut în interiorul meu. Frica, furia, critica, dorința de manipulare sau de răzbunare – oricare ar fi ele, sunt văzute mai clar în interior acum. Atunci când văd ce tendințe negative și strategii sunt încă prezente în interiorul meu, am făcut primul pas către “dizolvarea” lor. Nu le mai neg, nu mă mai “ecranez” emoțional. Pot să spun în sinea mea “mulțumesc”.

Darul acceptării. Un om se ruga într-o seară să învețe să devină mai răbdător. Povestea spune că a doua zi omul s-a trezit într-o lungă coadă la poștă. Așa și eu, cred că m-am rugat să primesc darul acceptării, pentru că anul acesta mi s-au ivit în drum numeroase experiențe importante în afara controlului sau influenței mele: oameni pe care îi iubesc foarte mult au ieșit din viața mea; alții s-au schimbat într-un mod care mă afecteaza sau trec prin momente dificile și nu am cum să îi sprijin; se întâmplă evenimente tragice și absurde precum incendiul de la Colectiv sau atacurile din Paris. Anul acesta m-a ajutat să nu mai lupt în mintea mea cu ceea ce se întâmplă în lume și să aduc cu adevărat compasiunea în viața mea – adică să respect alegerile conștiente sau inconștiente ale celor dragi din jurul meu și să nu îmi mai asum responsabilitatea pentru ele.

Mă bazez mai mult pe fluxul vieții decât pe planurile mele. Îmi fac planuri în continuare, însă pentru lucruri din ce în ce mai mici și mai practice – și sunt din ce în ce mai deschisă către a le schimba sau chiar la a renunța la ele, atunci când e clar ca lumina zilei că orice aș face nu obțin tot ce îmi doresc. Lucrurile mai mari precum direcția vieții mele mi se dezvăluie treptat, de la o zi la alta, de la un moment la altul. Când mă dau la o parte din calea ei, viața îmi aduce întotdeauna experiențe dincolo de așteptări.

Ce mi-ar plăcea în 2016? Indiferent de cât de intens va fi vârtejul evenimentelor și experiențelor prin care voi trece, singurul lucru pe care mi-l pot asuma este starea mea interioară – așa că sper să îmi trăiesc anul pe îndelete și în iubire. Ceea ce vă urez și voua… La mulți ani!

Tu ce ți-ai luat din 2015 și ce ți-ar plăcea să trăiești în 2016?

 

Opt lecții în 8 ani de business

Acum două luni am realizat cu surprindere că au trecut opt ani de când mi-am înființat propriul business. Nu vreau să pară șocant ceea ce spun, dar eu abia anul trecut am început să înțeleg ce înseamnă să fii antreprenor, după șapte ani de activitate. Cu gratitudine în suflet pentru toți acești ani în care am fost alături de aproape 3000 de oameni în grupuri sau sesiuni individuale, iată mai jos câteva lecții pe care le-am învățat:

1. A-ți crea propriul business nu este despre a lua, ci despre a da. Atunci când am plecat din ultimul meu job ca angajat îmi doream…cum de ați ghicit…libertate. Visam să călătoresc, aveam o sete de nou și de explorare de nestăvilit. După șapte ani în care mi-am “consumat” nevoia de explorare pot să spun că inconștient am creat firma ca să imi satisfac prin ea libertatea de mișcare. Doar că asta nu este antreprenoriat. Firma nu se face ca să iei prin ea ceea ce ai nevoie, ci mai degrabă ca sa creezi ceva, să dai lumii ceva de care lumea are nevoie. Evident că tot ce dai se întoarce tot la tine, dar asta este altă poveste..

2. Antreprenoriatul înseamnă să trăiești deseori experiența imposturii. Am “plecat pe cont propriu” din pasiunea nou descoperită de a acompania oameni înspre ce este mai bine pentru ei. Totul bine și frumos până când am văzut că trebuie să și promovez, să vând. Dintr-o dată m-am văzut ca un bișnițar al anilor ’90, venind cu blugii mei cumpărați mai ieftin în Turcia și pe care încercam să îi vând la suprapreț în țară. Un pic schizofrenic. Simțeam iubire pentru meseria mea și în același timp mă traversa un gând secret că de fapt păcălesc oamenii când promovez coaching-ul. În timp am început să-mi observ propriul mindset și faptul că alesesem în capul meu să fac coaching, dar nu și să-mi manageriez propriul business. În timp am început să-mi asum și această parte de construcție de business și să depășesc etapa de “impostură”.

3. Cu antreprenoriatul mă vindec de perfecționism. Venind dintr-o carieră de corporatist în care pentru câțiva ani am făcut și policy writing, calitatea și standardele erau obsesia zilnică, întreținută prin training-uri și dorința de a fi cât mai bună în ceea ce fac. În antreprenoriat începi cu TOATE în același timp – clienți, vânzări, promovare, administrare, contractare, etc. Vorba bancului – un om care se ruga la Dumnezeu să îi dea darul răbdării s-a trezit a doua zi într-o lungă coadă la poștă. Așa și eu, cred că m-am rugat să mă tratez de perfecționism și Dumnezeu m-a lovit cu ideea de a-mi face propriul business. Nu ai timp să fii perfecționist…

4. Cashflow is the king. Nu există exercițiu de maturizare mai mare decât o recesiune economică ce începe în al doilea an după ce tu te-ai lansat ca antreprenor. Îmi amintesc și acum ziua când m-am reîntors, în ianuarie 2009, dintr-o lungă călătorie prin India și am descoperit că pe lângă vreme, și bugetele companiiilor erau literalmente înghețate. Adică nimeni nu mai cheltuia bani pe nimic. Toată lumea aștepta să vadă ce se întâmplă. Cam cum se întâmplă acum în Grecia. Iar eu venisem cu mânecile suflecate, gata de noi proiecte. Care nu au apărut vreme de câteva luni. Atunci am început să înțeleg printr-o experiență directă și dificilă importanța prioritizării cashflow-ului ca rezultat de business.

5. Niciodată nu sunt suficient de pregătită și este ok. Alain Cardon, coach-ul meu de suflet, ne spunea la ultima supervizare de coaching: nu există antreprenori care lansează business-uri perfecte. Există doar antreprenori care lansează business-uri imperfecte, iar apoi pun timp și energie în a le face să meargă. Știi cum e cu unele lucruri, le știi de mulți ani, dar le auzi acum pentru prima oară. Așa și eu, am realizat că mereu m-am luptat inutil cu senzația mea că mereu mai e ceva de făcut până la a lansa un nou produs sau serviciu. Și ele de fapt pot fi îmbunătățite la nesfârșit…

6. Dacă vrei să știi cine ești cu adevărat creează un business. Situațiile limită care apar în antreprenoriat sunt adevărate scene de filme (greu de crezut), dar sunt binecuvântări mascate. Nu există zona de creștere și maturizare mai mare decât în momentele de ieșire din zona de confort. În acești șapte ani am găsit în mine curajul de a mă arăta așa cum sunt, mi-am privit în față frica de eșec, am descoperit în mine o creativitate și o iubire de oameni de care nu știam și pe care le exprim acum mult mai mult – toate acestea ar fi stat probabil adormite undeva în adâncurile ființei mele dacă nu m-ar fi lovit revelația acum 8 ani – “ce-ar fi dacă mi-aș face firma mea?”

Ah, am vrut să scriu opt lecții dar nu mai am timp de ultimele două, vă rog să le adăugați voi din propriile experiențe (și puneți-le și in Comments, mai jos! ;)..trebuie să mă apuc de un contract, așa că o să mă opresc aici. Așa e în antreprenoriat!

 PS: Și dacă vreți să vă explorați propriul potențial de antreprenori, vedeți că am lansat împreuna cu doi prieteni antreprenori un program foarte util și practic, ExplorEntrepreneur.