În balansoarul de sub stejarul verde, la cele 20 de grade ale soarelui portughez de decembrie, nu pot să am senzația de final de an de acasă. Aici nu e nici frigul plumburiu, nici presiunea comercială a sărbătorilor din oraș. Bucureștiul are un fel aparte de a-ți spune că se termină anul, prin countdown-uri de tot felul, promoții de neratat și colinde cu volumul dat la maximum în magazine. Aici, nimic nu dă autoritate tranziției de la 2015 la 2016. Doar mintea mea încărcată cu balastul orașului mai ține vie ideea că se termină ceva. Altfel… ar fi chiar liniște și o zi ca oricare alta. Ciripitul ireal al păsărilor și florile de toate culorile îmi dau o senzație stranie de toamnă văratecă. O șopârlă neagră cu pete portocalii stă nemișcată pe potecă, stăpână înfricoșătoare a drumului. Dacă plouă, florile se închid. Dacă este soare, florile se deschid. Voluntariat în bucătăria centrului de meditație. Meditație. Și asta ar fi cam tot.
Paradoxal, în natură, în liniște, mintea mea se aude mai tare. Ca și cum liniștea ar fi dizolvat un soi de capac sub care musteau imagini nemestecate ale diverselor experiențe de peste an, ambiții și așteptări, emoții netrăite la momentul lor. Și, lăsând gândurile să ruleze în legea lor, mici revelații legate de cum mi-am trăit anul 2015 și-au făcut loc în mintea mea:
Nu mai vreau succes. Cel puțin nu acel succes pentru care mi-am făcut propriul business acum 8 ani, când credeam în vizibilitate socială, în necesitatea unui brand clar, consistent, în prezența zilnică în rețele sociale, validarea prin succesul clienților. Am început să trăiesc un altfel de succes, mai degrabă involuntar, imprevizibil, mjlocit de sincronicități sau pur și simplu de starea mea interioară de bine. 2015 mi-a adus astfel renunțarea la o identitate profesională a cărei construcție îmi cerea prea multe ore de muncă, prea mult control. Ce mi se pare de succes acum este întâlnirea fără efort între ce pot oferi și nevoia clientului. Numesc acum succes faptul că sunt în pace cu ceea ce fac, că nu mai caut un loc mai bun decât cel pe care îl am deja și că ies încetișor, dar sigur, de sub presiunea vitezei pieței. Încep să experimentez business-ul făcut pe îndelete.
“Work is love made visible”. Modelul meu de muncă s-a format pe la 5 ani și dacă i-aș fi dat un nume el ar fi fost cu siguranță “muncă din greu”. Aveam în fiecare zi câte două antrenamente la înot, urmate apoi de pregătirea lecțiilor pentru școală, unde trebuia să fiu premiantă. Cu această strategie de a face foarte mult și foarte bine mi-am întreținut mulți ani la rând senzația că sunt valoroasă și importantă (sau măcar utilă). Șansa de a ieși din această iluzie a fost meditația – și voluntariatul în mai multe centre de meditație, unde obiceiurile mele profesionale și-au găsit sfârșitul.
Pedeapsa divină a venit sub forma “promovării” ca șef de tură la bucătărie, locul din care scriu acum. Asta înseamnă zilnic coordonarea a 6-7 ore de muncă în contra-timp, în sprijinul bucătarului șef, al echipei, și a aproximativ 150 de persoane foarte flămânde. Este echivalentul unui maraton zilnic, în care te dor oase și mușchi pe care nici nu știai că îi ai și unde ajungi să urăști cu patimă salata verde și prazul organic, pentru că durează 2 – 3 ore să le speli foaie cu foaie. Aici am descoperit că modul meu de lucru – să fac cât mai mult și cât mai bine până la epuizare – nu mai merge. Corpul îți reamintește, junghi cu junghi, de momentele în care ai intrat pe pilot automat ca să termini cât mai repede sau când nu conștientizezi că stresul te-a luat ostatic. Nu au fost necesare decât 2-3 zile de muncă pe brânci, urmate de vreo 2 săptămâni pe anti-inflamatoare, ca să învăț ce nu am reușit să învăț în 10 ani de training-uri și terapii – să nu mai aștept ca lucrurile să iasă într-un anumit fel, să lucrez în mod relaxat sub presiune, să îmi conștientizez limitele la timp și să cer ajutor de la echipă.
Parte din “fișa postului” aici este, de asemenea, să fii prezent și în compasiune, ca să poți crea un spațiu de lucru de liniște și să sprijini meditația celor din echipa ta. Adică să găsești liniștea din ochiul furtunii, căci bucătăria este unul din cele mai intense locuri de activitate din centru. “Work is love made visible” nu este doar un slogan, ci este esența într-un centru de meditație. Starea interioară personală și a întregii echipe este primul ingredient care merge în oalele imense și asta chiar se vede ca într-o oglindă în reacțiile celor 150 de oameni, la ora mesei. Feedback-ul este imediat și în managementul echipei. Direcțiile date în grabă sau sub presiune, din agitație sau stres, tind să nu fie înțelese sau sunt respinse involuntar, ca și cum nu aș avea autoritatea necesară. De câte ori dau “cu oiștea în gard” și fac o verificare sumară în interior descopăr mai mereu o îngrijorare apriori, oboseală, o minte prea încărcată sau o senzație de separare față de ceilalți. Și fiecare din aceste momente este o șansă de a coborî din “mansardă”, adică din minte, “în inimă”.
Să îmi fac munca din spațiul “inimii” sună poate ezoteric. Practic asta înseamnă să am o stare bună interioară, de mulțumire cu sine și cu ceilați – chiar o stare de gratitudine. Cu toții trăim starea asta însă de cele mai multe ori doar momentan, în fața unui apus de soare sau în vacanță sau atunci când privim un copil care se bucură. Dar este chiar starea noastră de esență, adică dată din oficiu la naștere (și dacă nu mă credeți, observați-vă copiii în primele luni de viață). Este o stare pe care e nevoie doar să o regăsim în interiorul nostru, căci ea este deja acolo, doar că peste ea am pus la grămadă strategiile comportamentale și credințele altora (de cele mai multe ori ale părinților), care devin prin imitație ale noastre. Revenind – 2015 mi-a adus descoperirea faptului într-o stare bună interioară orice job am de făcut este jobul perfect. Munca poate fi simplă, fără efort, interesantă, chiar dacă este muncă de rutină sau este un efort fizic destul de intens. În plus, este o sursă inepuizabilă, intrinsecă de motivație. Adică nu depinde de nimic din afara mea.
“Dușmanii” mei devin maeștrii mei. Oricât de greu mi-ar fi în momentul în care cineva “mă rănește” prin comportamentul său, pot să accept din ce în ce mai mult că ceea ce simt în acel moment, ca efect al comportamentului său, îmi aparține 100%. Răspund așa cum simt în moment să răspund, dar mai important este să observ ce a apărut în interiorul meu. Frica, furia, critica, dorința de manipulare sau de răzbunare – oricare ar fi ele, sunt văzute mai clar în interior acum. Atunci când văd ce tendințe negative și strategii sunt încă prezente în interiorul meu, am făcut primul pas către “dizolvarea” lor. Nu le mai neg, nu mă mai “ecranez” emoțional. Pot să spun în sinea mea “mulțumesc”.
Darul acceptării. Un om se ruga într-o seară să învețe să devină mai răbdător. Povestea spune că a doua zi omul s-a trezit într-o lungă coadă la poștă. Așa și eu, cred că m-am rugat să primesc darul acceptării, pentru că anul acesta mi s-au ivit în drum numeroase experiențe importante în afara controlului sau influenței mele: oameni pe care îi iubesc foarte mult au ieșit din viața mea; alții s-au schimbat într-un mod care mă afecteaza sau trec prin momente dificile și nu am cum să îi sprijin; se întâmplă evenimente tragice și absurde precum incendiul de la Colectiv sau atacurile din Paris. Anul acesta m-a ajutat să nu mai lupt în mintea mea cu ceea ce se întâmplă în lume și să aduc cu adevărat compasiunea în viața mea – adică să respect alegerile conștiente sau inconștiente ale celor dragi din jurul meu și să nu îmi mai asum responsabilitatea pentru ele.
Mă bazez mai mult pe fluxul vieții decât pe planurile mele. Îmi fac planuri în continuare, însă pentru lucruri din ce în ce mai mici și mai practice – și sunt din ce în ce mai deschisă către a le schimba sau chiar la a renunța la ele, atunci când e clar ca lumina zilei că orice aș face nu obțin tot ce îmi doresc. Lucrurile mai mari precum direcția vieții mele mi se dezvăluie treptat, de la o zi la alta, de la un moment la altul. Când mă dau la o parte din calea ei, viața îmi aduce întotdeauna experiențe dincolo de așteptări.
Ce mi-ar plăcea în 2016? Indiferent de cât de intens va fi vârtejul evenimentelor și experiențelor prin care voi trece, singurul lucru pe care mi-l pot asuma este starea mea interioară – așa că sper să îmi trăiesc anul pe îndelete și în iubire. Ceea ce vă urez și voua… La mulți ani!
Tu ce ți-ai luat din 2015 și ce ți-ar plăcea să trăiești în 2016?
Casandra Bischoff - Blog 